vineri, 26 noiembrie 2010

Istorioară cu bucureşteni

Sunt bucureşteni şi bucureşteni.
Sunt unii (puţini) simpatici şi bine-crescuţi.
Sunt unii (puţini) antipatici şi bine-crescuţi.
Sunt unii (puţini) simpatici şi prost-crescuţi.
Sunt unii (mulţi) antipatici şi prost-crescuţi.
S-ar putea face consideraţii nesfârşite despre felul de-a fi al bucureştenilor. Dar, aşa cum se spune că o imagine face cât zece mii de cuvinte, tot aşa s-ar putea spune că o istorioară face cât zece mii de consideraţii.
Aşa că, de ce să vă mai plictisesc cu consideraţiile?
Iată istorioara, din care veţi deduce perfect cum pot fi bucureştenii. Unde mai pui că e şi adevărată, la fel ca toate istorioarele mai mult sau mai puţin năstruşnice de pe acest blog.
Am o prietenă dragă
Am o prietenă dragă, care, acum o mie de ani, a fugit la Paris (pe vremurile când fenomenul se numea „fugă” şi nu „emigrare” sau „expatriere”, ca acum).
După ’90, când nu mai risca nimic dacă se întorcea pentru scurt timp în patria mumă, uite-o că vine. Şi, evident, prima vizită o face la buna ei prietenă din copilărie, adică la mine.
Trec peste amănunte, e bine numai să spun că, în seara aceea, s-au adunat s-o vadă vechii prieteni care îşi mai păstraseră statutul de cetăţeni români (ceea ce înseamnă foarte puţini, dar nu contează, de-atunci s-au mai rărit şi ăştia).
După câteva ore în care am pendulat cu toţii între duioşie şi melancolie, toată adunarea a hotărât să o conducă pe musafiră la locul cazării, adică la fratele ei, care stă foarte aproape de mine.
Era o noapte de vară
Era o noapte de vară, liniştită cum erau nopţile în Bucureşti, imediat după revoluţie, când bucureştenii nu uitaseră încă de frică (în mod accesoriu, trebuie să remarc că încă nu uitaseră nici cum fusese pe vremea lui nea Ceaşcă, şi nu auzeai prea des sloganul „Era mai bine pe vremea lui Ceauşescu”). Se făcuse ora 3 dimineaţa şi înotam alene cu toţii – eram vreo şase, şapte – prin parfumul dens de tei care se lăsase peste urbe. Am ajuns la o răscruce (Maria Rosetti cu nu mai ştiu ce străduţă) când, lângă noi, a oprit brusc un ciclist singuratic, care venise în goana mare din susul străzii. Ne-a întrebat, cu glas plângăcios, ascuţit şi gâfâit:
- Vă rog, o farmacie cu orar de noapte nu ştiţi pe-aici?
Am început să ne sfătuim cu toţii, scotocind care mai de care prin memorie după orare de farmacie, în timp ce biciclistul plângăcios ne povestea cu lux de amănunte şi cu neostoită disperare cum a căzut bolnav din senin copilul lui, cum l-a trimis doctorul de urgenţă după două medicamente, pe care i-a ordonat să le scoată din pământ, din iarbă verde etc. etc. Glasurile noastre combinate răsunau în liniştea nopţii ca un cor de clopote şi de clopoţei, lucru de care, în înfierbântarea momentului, nici nu ne dădeam seama.
Deodată, deasupra noastră
Deodată, deasupra noastră, la etajul doi, fereastra s-a trântit cu zgomot şi o voce aspră, vag feminină, s-a răstit la noi:
- Ce e gălăgia asta acolo?
De jos din stradă, am început să explicăm toţi deodată situaţia: s-a îmbolnăvit copilul, tatăl caută disperat medicamente şi-aşa mai departe.
- Ce simptome are? a răsunat întrebarea, pe cel mai dezagreabil ton din lume.
Nefericitul tată a dat glas sentimentelor lui de neajutorare, înşirând o lungă listă de temperaturi, tremurături, vărsături şi altele asemenea.
- Şi ce i-a prescris? se interesă vocea, a cărei posesoare se pitula discret după perdele.
Ţinând reţeta sub lumina felinarului de lângă noi, tatăl dădu citire unor nume care, pentru noi, nu aveau nici o semnificaţie.
- Stai acolo, sună ordinul de sus. Un sunet rebarbativ ne înştiinţă că fereastra fusese trântită cu furie.
Am rămas pe loc, nedumeriţi, continuând consultările, la un diapazon mai discret.
Peste un minut, un hârşâit neprietenos ne anunţă că fereastra se deschide din nou. Ne aşteptam ca perseverenţa noastră în a ne sfătui sub geamul cu pricina să fie răsplătită cu niscai invective sau, mai rău, cu o găleată de apă.
Atenţie aici
- Atenţie aici, mârâi vocea.
Ne-am uitat în sus şi, ce să vezi? Un pacheţel legat cu un fir de aţă cobora lin din înalturi, mânuit cu dibăcie de după perdea.
- Astea-s medicamentele pe care le cauţi, s-a răţoit donatoarea, fără cea mai mică amabilitate. Dă-i-le trei zile din patru-n patru ore. Şi plecaţi de-aici, nu pot să dorm de gălăgia voastră!
Trosc! a făcut geamul, înainte ca beneficiarul neobişnuitului gest să poată îngăima o mulţumire.
Am plecat, noi pe drumul nostru, biciclistul spre copilul bolnav. Peste cartier s-a lăsat liniştea. Valuri de parfum pulsau în văzduh.
După o scurtă tăcere, prietena noastră expatriată a spus cu uluire şi nostalgie:
- Aşa ceva nu s-ar putea întâmpla la Paris…

Copyright Silvia Colfescu 2010

Un comentariu:

Cris spunea...

seMultumesc pentru istorioara care mi-a mers la suflet!