Ernest Doneaud,
important arhitect bucureștean în prima jumătate a secolului XX, de origine
franceză și cu studii la Paris, a lăsat în Capitală și în alte câteva orașe mai
multe clădiri, care ilustrează stilurile preferate în epocă, neoromânesc,
eclectic cu elemente de neoclasic și neorenaștere franceză, neobaroc și Art
Déco. Multe dintre ele se păstrează… mai bine sau mai rău.
Din păcate, nu putem să nu observăm că Doneaud a fost un arhitect cu soartă inegală: când norocos, când ghinionist. La fel și clădirile lui.
Decor la sala bizantină a Cercului Militar București
Cele mai
norocoase sunt Cercul militar, clădire pe care nu o amenință nimic și la ale
cărei decorațiuni interioare Doneaud a contribuit masiv,
biserica Visarion,
bine merçi pe strada Visarion (stradă devenită celebră pentru batjocorirea
casei de la nr. 8, dar de-a lungul căreia încă dăinuiesc mai multe clădiri frumoase
amenințate de distrugere), casa neoromânească de pe strada Mahatma Gandhi 1
colț cu Kiseleff, de care are grijă galeria de artă ce-și are sediul acolo, casa
Deșliu, din bd. Dacia, azi sediu de ambasadă, bine întreținută. Și alte câteva.
Casa Ion Voicu (imagine PMB)
Norocoasă poate
fi considerată și casa din Intrarea
Ioanid 4, trecută din mâinile Aspasiei Dănescu în cele ale inginerului
Creţu, apoi ale violonistului Ion Voicu și rămasă în proprietatea familiei
acestuia. Deși cu fațada cam jerpelită, e în siguranță pentru multă vreme
de-acum încolo.
Casa Coandă
Casa monumentală din
bulevardul Lascăr Catargiu, construită de arhitecții Ernest Doneaud și Gregoire
Marc pentru Generalul Coandă, tatăl savantului Henri Coandă, are mai puțin
noroc: donată de proprietar Academiei, a servit de obiect unei vânzări cam
frauduloase a etajului și acum se află în hățișul unor litigii ajunse în
Justiție.
Dar nenorocul
arhitectului Doneaud a schimbat soarta altor clădiri frumoase pe care le-a
conceput.
Desen de Doneaud pentru fațada Palatului Senatului
(imagine din articolul Oanei Marinache din Adevărul)
Marele lui
ghinion – și cel al Capitalei – este cel abătut asupra clădirii Senatului,
proiectată de el și de colegul lui, arh. Maimarolu. Senatul ar fi trebuit să se
afle pe locul vechii case demolate a lui Toma Cantacuzino, confiscată de
Constantin Brâncoveanu și numită de el „palatul coconilor mei”, apoi
proprietate a altor mari familii boierești, sfârșind cu Bibeștii. Aflată la
vremea aceea pe malul drept al Dâmboviței, ajunsă, prin avatarurile
modificărilor aduse cursului râului, pe celălalt mal, clădirea dăinuia încă în
1912, când a fost demolată pentru a face loc clădirii Senatului.
Ziarul Universul din 1912 - imagine Internet
Noua clădire a
Senatului, desenată de Doneaud și Maimarolu, ar fi întregit peisajul urban al
acelui colț de București, rezonând armonios cu clădirea CEC și cu cea a
Muzeului de Istorie a României, cu arhitecturi de stiluri înrudite, și punând
un cap de perspectivă coerent Căii Victoriei.
N-a fost să fie.
Deși, în cele din
urmă, s-au construit fundațiile și au început să se înalțe zidurile,
construcția a fost abandonată din motivul tradițional mioritic, „lipsa de
bani”. A ființat aici un cinematograf, numit Gioconda. Subconștientul popular a
păstrat numele și, fără să-și aducă aminte de unde vine, l-a trecut
blocului-turn construit mult mai târziu, în 1962, pe acele fundații.
Ghinionul
arhitectului s-a abătut mai târziu asupra altor clădiri construite după
planurile lui.
Frumosul hotel Royal Palace, din C. Mille 18, tânjește de ani de zile, cu ferestrele sparte și tencuiala coșcovită, așteptând să se încheie renovarea începută cu ani în urmă și lăsată de izbeliște în mijlocul lucrărilor.
Hotelul Lido,
unul dintre hotelurile de lux ale Capitalei, mândru posesor al primei (și multă
vreme singurei) piscine cu valuri artificiale din București, stă închis de ani
de zile în urma unor vaste acțiuni judiciare. Păcat de această podoabă
hotelieră a Bucureștilor.
Ultima casă
Doneaud lovită de ghinion este cea din Dianei 9. Construită, pe câte știu, prin
1910-1914, pentru colonelul Gh. Argeșeanu, locuită mai târziu, potrivit prof.
A. Pippidi, de familia „monseniorului” Vladimir Ghica, casa, așezată pe colț,
înecată în verdeață, este un exemplu al farmecului bucureștean interbelic. Când
te apropii de ea e imposibil să nu te gândești la dragostea de frumos, la educația și la cultura locuitorilor Capitalei acelor vremuri.
Dar vai! Aceste
constante ale vieții bucureștene de ieri nu mai au valoare astăzi! Agresivitatea,
lăcomia feroce, lipsa de considerație pentru semeni, caracteristice zilelor
noastre, nu fac casă bună cu estetismul tihnit al vieții celor care au făcut
din București mult pomenitul „mic Paris”.
După ce ușile au
fost deschise vraiște pentru ca oamenii străzii să-și facă datoria de
distrugere, așa cum s-a întâmplat cu atâtea case prețioase bucureștene, casa este acum închisă și păzită în urma
protestelor societății civile și a atribuirii statutului de monument istoric.
Cam târziu. Termitele umane au ros pe
dinăuntru tot ce se putea.
Mica seră, acum devastată, altădată colț de frumusețe și răcoare
Ultima sobă rămasă (cu siguranță o sobă Hardmuth), despuiată de reliefurile ei grațioase
Numai câteva ornamente pe tavane și deasupra ușilor,
câteva careuri de ferestre bizotate de cristal, mica seră devastată și ruina
unei sobe, altădată împodobită cu reliefuri, mai aduc aminte de calitatea
vieții celor care au locuit aici.
Scara spre pod, cu linii fluide... dar rămasă fără balustradă
În pod, eleganta structură de lemn pe care este montată tabla acoperișului
- lucru fin și meșteșugit, din alte vremuri
Cât suntem de
pricepuți la tăiatul crăcii pe care stăm! Cu câtă nesocotință distrugem
dovezile care atestă că suntem și noi oameni civilizați, aparținători de
Europa! Cu câtă nepăsare criminală și lipsă de rușine aruncăm la gunoi
mărturiile unei istorii pe care alte națiuni civilizate le-ar îngriji și le-ar păstra
cu mândrie și respect. Dacă le-ar avea.
Mă minunam cu
câtă emoție a întâmpinat nația noastră de mâncăi știrea că s-ar putea ca sanctitatea
sa micul (mititelul) să fie interzis! Dacă măcar un sfert din cei care s-au
agitat ca să-și poată umfla mai departe burdihanul cu mici s-ar emoționa atunci
când pierdem irevocabil o prețioasă podoabă a Bucureștilor, am fi acum demult
acceptați de Europa și nu ne-ar mai contesta nimeni statutul de popor
civilizat.
Visez, probabil…
Copyright Silvia Colfescu, 2013
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu