Ieri dimineață, București

Ieri dimineață, la ceasul la care soarele de primăvară isca transparențe verzi-gălbui pe ramurile copacului crescut miraculos în curticica mea dosnică, prin ferestrele deschise am auzit, venind din stradă, vocea vechiului București.

Un strigăt tânguios, moale și totuși audibil din toate colțurile, un fel de melodie împletită din fâșii de sunete, de dorințe, de fatalisme, de neliniști, de resemnări.

Haaaaine veeeechi? Sau poate Fiaaaaaare veeeechi?

Dintr-o dată, au dat buzna prin ferestre glasurile copilăriei, miresmele bucureștene de demult, gusturile uitate ale bunătăților de sărbători. 
Lumina verde de pe copac a căpătat adâncimi dulci, de caramel și aur. 
Zidurile casei, care împlinesc anul ăsta o sută de ani, au foșnit. 
Strămătușa cu pălărie cu pene, împietrită de-un secol în fotografia de la Julietta, photographe de la Cour Royale, Bucarest, a zâmbit tainic.

Și mirosea a castane coapte, a magiun fiert pe foc mic, în curte, în cazan de aramă. 
A vinete și ardei copți pe plită, a cozonac de Crăciun cu ochișori mărunți de vanilie, a parfum de tei din nopți de iunie apuse-n veac, amestecat cu fuioare de fum de lemne cu aromă de ierni grele cu viscol și nămeți și derdelușuri albe, duse toate ca și cum n-ar fi fost.

Haaaaine veeeechi! Fiaaaaaare veeeechi! psalmodia vocea din stradă, și în notele ei zornăiau clopoțeii trăsurilor care plimbau cucoanele la șosea, râdeau cupletele actorilor din grădinițele de vară, scotea triluri Ciocârlia lui Angheluș Dinicu, huruiau tramvaiele cu cai, țipau de fericire copiii ieșiți de Paște în grădină, să caute ouă de ciocolată ascunse-n iarbă.

Haaaaine veeeechi! Fiaaaaaare veeeechi!

Bucureștii de altădată dădeau de veste că n-au murit, că viețuiesc încă pe străduțele liniștite, prin casele gata să fie înghițite de buldozer, prin curțile neștiute, înecate în verdeață, ascunse încă în spatele zidurilor coșcovite.

Era pace pe strada mea.

Casele bătrâne surâdeau.
La 100 de metri depărtare, în Piața Romană, secolul XXI clocotea.